Parcul Naţional Ceahlău

           Parcul Naţional  Ceahlău, cu o suprafaţă de 7742,5 ha pe teritoriul judeţului Neamţ, este instituit prin legea nr.5/2000 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului naţional-secţiunea a III-a - zone protejate şi prin Hotararea de Guvern nr. 230/2003.

            Situat în partea centrală  a Carpaţilor Orientali, Ceahlăul este cel mai important masiv din Moldova, cu o individualitate geografică bine conturată, reprezentând o unitate ecologică cu elemente de strictă originalitate.

            În cadrul masivului Ceahlău aflorează o mare varietate de formaţiuni geologice  ce formează mai multe unităţi tectonice cu zona de pânză de sariaj. Muntele Ceahlău este situat în zona flişului cretacic şi reprezintă cel mai renumit şi mai impresionant masiv  din partea centrală a Carpaţilor Orientali, care mai păstrează încă eşantioane nealterate ale naturii, dar care  se află la limita pragului ecologic al degradării. În cuprinsul său, se pot deosebi două trepte cu însuşiri diferite: cea inferioară, ajunge până la altitudinea de 1200-1300 m. Aceasta, prezintă relieful asemănător cu cel al munţilor din jur, atât ca înfăţişare  cât şi ca alcătuire geologică, vegetaţie şi sol. Povârnişurile, prezintă o înclinare medie de 25-40 °, iar trecerea la treapta superioară se face brusc. De la povârnişuri, cu pantă mijlocie, în general împădurite, se trece la abrupturi golaşe, iar la baza acestora, uneori, se află tapşane formate din sfărâmături desprinse din stratele tari. Treapta superioară se întinde de la 1200 m până la vârfurile cele mai înalte.

  Spre sud şi vest, se întâlnesc pereţi verticali, golaşi sau cu vegetaţie tipică de stâncărie, cu grad scăzut de acoperire. În partea sudică apare o treaptă impresionantă, cu înclinaţie spre nord-est şi care se continuă, cu mici întreruperi şi îngustări, numită Ocolaşul Mic.

            Pe partea de sud-est , de-a lungul abruptului , se află Poliţa cu crini, bine reliefată şi unde este prezentă specia Larix  decidua, ssp.carpatica.

În partea de nord-est apar mici brane înierbate, sculptate în strate mai moi, grezoase, formând repezişuri sau cascade succesive, cea mai mare fiind Duruitoarea , cu o cădere de cca. 30 m.

În ceea ce priveşte abrupturile se pot vedea forme variate, ca înfăţişare şi dimensiuni, datorită modului specific de modelare a conglomeratelor şi gresiilor, remarcându-se forme de domuri, turnuri, columne, prisme sau piramide. Alte aspecte specifice sunt legate de apariţia sporadică a calcarelor ca de exemplu: la Piatra cu apă, Ocolaşul Mic, Izvorul Alb sau Turnurile lui Budu.

Partea de sus a Ceahlăului are un aspect mai monoton, fiind un rest de relief evoluat, cu partea mijlocie ondulată.

Specificul  masivului Ceahlău este dat de prezenţa conglomeratelor albiene, care datorită diferenţei de duritate faţă de celelalte tipuri de roci, au dat naştere unui relief particular, constituind un adevărat martor de eroziune.

Cât priveşte carstul, lipsa rocilor calcaroase face ca majoritatea peşterilor  întâlnite în masivul Ceahlău  să fie de dimensiuni relativ mici. Dimensiunile, evoluţia şi morfologia acestora sunt strict legate de constituţia rocii gazdă şi anume conglomerate, precum şi structura geologică a masivului. Geneza peşterilor are la bază, nu atât dizolvarea şi corodarea rocii gazdă cât, dezagregarea acesteia sub impactul agenţilor externi.

Parcul Naţional Ceahlău adăposteşte ecosisteme montane de o mare valoare, având o continuitate în  toate subzonele, cuprinzând specii floristice şi faunistice de o mare varietate şi bogaţie. Flora vasculară din Rezervaţia Naturală Ceahlău conţine 1097 specii şi 206 subspecii inventariate până acum, ceea ce reprezintă o importantă acumulare floristică, deoarece reprezintă aproximativ 30% din flora României şi 60% din flora judeţului Neamţ. Valoarea  ştiinţifică a masivului creşte prin existenţa numeroaselor rarităţi floristice, dintre care 61 de specii sunt protejate prin lege, monumente ale naturii, endemite, specii rare, relicte ale erei glaciare.

Dintre speciile rare, din flora ţării, ocrotite prin lege menţionăm: Leontopodium alpinum, Cypripedium calceolus, Nigritella nigra, N.rubra, Taxus baccata, Larix decidua ssp.carpatica, Trollius europaeus. Muşchii sunt reprezentaţi prin următoarele specii mai rare şi caracteristice  acestui masiv dintre care  două specii sunt endemice pentru Ceahlău: Polytrichum leonii si Bryum radiani. Flora lichenologică este bogată în taxoni, dar mai ales în indivizi, în majoritate saxicoli dintre care mulţi sunt rari pentru ţară: Cladonia rangiferina f. moldavica, Lobaria pulmonaria f. typical.

Pădurea  mixtă este alcătuită  din fag, carpen şi brad, iar din flora acestor păduri se pot evidenţia plante lemnoase sau ierboase, unele mai frecvente altele mai rare. În poienile pădurilor (Poiana Maicilor, Poiana Stănilelor, Poiana Viezuri) se remarcă o vegetaţie formată din paiuş, iarba câmpului, firuţă, bulbuci  de munte, clopoţei.

Pe lângă bogăţia floristică a masivului Ceahlău, diversitatea faunistică, cuprinzând specii de nevertebrate, dă un specific aparte acestei zone. Resturile fosile din perimetrul muntelui Ceahlău certifică prezenţa unei faune bogate încă din timpurile cele mai vechi.

Lumea păsărilor este elementul faunistic cel mai interesant care dă colorit şi variaţie Ceahlăului şi pădurilor sale. Păsările sunt reprezentate printr-un număr mare de specii, datorită diversităţii accentuate a cenozelor.

Tabloul faunistic al Ceahlăului este completat prin prezenţa  mamiferelor, relativ puţine ca număr şi specii; dintre cele aproape  100  specii de mamifere  din ţara noastră, Ceahlăul adăposteşte cca. 30 de specii. În afară de câteva specii indiferente faţă de  altitudine, relief şi biotop, cum sunt lupul (Canis lupus ), vulpea (Canis vulpes) şi iepurele (Lepus europaeus), celelalte specii cunoscute ca prezenţe în acest masiv sunt cantonate în biotopi caracteristici modului  lor de viaţă.

Masivul Ceahlău are următoarele limite :

 Limita de nord, conturează porţiunea cu vegetaţie forestieră compactă şi altitudini mai mari, în sectorul cuprins între Valea Schitului, apoi limita ocoleşte poiana unde se află  staţiunea  şi schitul Durău; mai departe, limita  urmează, pe o porţiune,  versantul drept al Văii Schitului, traversand  afluenţii acestuia: Durăuaşul şi Gasteniul şi trecand pe la izvoarele  pârâului Ursu. Urmează, pe  o porţiune, cumpăna de ape dintre Răpciuniţa şi Sasca, apoi trece pe la obârşia părăului Sasca şi a afluentului  său Tiflic, urcă la Vârful Stus până la confluenţa  acestuia cu Izvorul Alb.

Limita de est, urmăreşte cursul Izvorului Alb, în sensul râului, apoi se ridică pe versant  până la cumpăna de ape  dintre Izvorul Alb ăi Izvorul Muntelui, apoi urmăreşte,  pe o mică porţiune,  această cumpănă. Limita intersectează apoi pârâul Izvorul Muntelui în apropiere de confluenţa acestuia cu pârâul Armeni, apoi urcă pe cumpăna de ape cu valea Furciturii şi coboară în valea Furciturii; urmăreşte pe o  mica porţiune cursul acestei văi apoi, urcă pe cumpăna de ape dintre valea Furciturii  şi Neagra;  coboară pe valea Magdei cu Fagii Rari ocolind fâneţele din bazinul Negrii, traversează  cumpăna de ape, coboară în pârâul Neagra  şi urcă până în vârful Verde (1138 m).

Limita de sud, urmăreşte limita dintre pădurea compactă şi zona de fâneţe  şi păşuni  a localităţilor Neagra, Bicazul Ardelean şi Telec. De la vârful Verde, trece spre sud-vest, coborând pe o culme domoală până la o mică şa, de unde urcă la vârful Făgeţel (1168 m), urmărind apoi limita pădurii până  în dreptul satului Telec.

Limita de vest, traversează pârăul Franturi, urmând valea Bistrei, în amonte, de aici limita urcă pe pârâul Ciotelicu de unde trece peste o foarte îngustă cumpănă de ape, urcând până în vârful Calului; apoi coboară în bazinul pârâului Schitului, urmârind cursul unui important afluent al acestuia, Valea Slatina.

Aici, limita se îndepărtează puţin de vale datorită existenţei unei suprafeţe cu vegetaţie de pajişte. Limita traversează apoi pârâul Martinu şi urmăreşte limita pădurii faţă de poiană.